OSPITALITATEA (CREȘTINĂ) „FĂRĂ FRONTIERE”…
Ceea ce s-a întâmplat zilele acestea în București, când un tânăr a lovit în plină stradă un livrator străin, numindu-l „invadator”, ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru noi toți! Nu e doar un act de violență izolat — este rodul otrăvitor al urii, al xenofobiei, al mesajelor instigatoare care circulă în societatea noastră. Și nu este vorba doar de o problemă socială sau politică. Este o problemă profund morală și spirituală. Din acest motiv, chiar dacă am văzut mai multe luări de poziție (o salut în special pe cea a președintelui Cultului Creștin Penticostal, Nelu Filip!), țin să-mi exprim și eu, public, câteva gânduri referitoare la cadrul biblic și teologic în care ar trebui gândite lucrurile.
1) Biblia și „străinul” (ebr. gēr). Scriptura vorbește des despre „străin”, porunca fiind cât se poate de clară: „Să iubiți pe străin, căci și voi ați fost străini în țara Egiptului.” (Deuteronom 10:19; vezi și Exod 22:21; Levitic 19:33–34). Prorocii veterotestamentari mustră poporul când acesta comite abuzuri față de străin (Zaharia 7:9–10; Maleahi 3:5). În Noul Testament, Mântuitorul Isus Hristos ne identifică modul de judecată prin faptele milostivirii: „Am fost străin și M‑ați primit.” (Matei 25:35); biserica primară trăiește ospitalitatea ca poruncă: „Să nu dați uitării primirea de oaspeți” (Evrei 13:2; Romani 12:13; 1 Petru 4:9). A iubi străinul nu înseamnă a nu-ți iubi neamul sau țara, a abandona discernământul civic sau granițele, ci înseamnă a trata fiecare persoană cu demnitate, dreptate și milă, fiindcă fiecare om este purtător al chipului lui Dumnezeu (Geneza 1:27). Nu există în Biblie o categorie aparte, a „străinului păgân”, care să justifice lipsa de dreptate față de el. Dimpotrivă, tocmai „străinul” este protejat prin legea dată de Dumnezeu!
2) Identitatea creștină vs. identitarismul etnic. Scriptura nu ne învață că „puritatea culturală” este temei al sfințeniei. Poporul lui Dumnezeu a fost mereu chemat la sfințenie prin legământ, nu prin etnie sau apartenență culturală. Rut, moabita, devine parte din linia lui Mesia (Rut 4; Matei 1). Isaia și Miheia profețesc o zi în care “neamurile” vin la lumina Domnului (Isaia 2; Miheia 4). Biserica este “din orice neam, seminție, limbă și popor” (Apocalipsa 7:9). Evanghelia nu ne învață să ne temem de diversitate, fiindcă harul lui Dumnezeu o răscumpără. A susține că „popoare europene” sunt „compatibile”, iar „altele” sunt “incompatibile” este o afirmație total lipsită de temei biblic și de noimă teologică. În Hristos nu mai este grec, nici iudeu… ci toți sunt una (Galateni 3:28). Există diferențe între practici, legi și valori, dar chemarea creștină este la mărturie și discernământ, nu la excludere pe criterii de origine.
3) Siguranță publică și dreptate. Autoritățile sunt rânduite „ca să pedepsească pe făcătorii de rele și să laude pe cei ce fac binele” (1 Petru 2:14; Romani 13:1–4). Asta înseamnă: un „da” categoric pentru legi clare, verificări, proceduri de azil corecte, aplicate fără favoritisme; pedepsirea oricărei violențe, fie comisă de localnici, fie de străini; un „nu” categoric stigmatizării colective sau vinovăției prin asociere. „Dreptatea” biblică judecă faptele concrete, nu etichetează mase de oameni. A confunda politica ordinii publice cu respingerea „altor popoare” este o alunecare, de la dreptate la părtinire (Iacov 2:1).
4) Falsa dihotomie între “mergeți (în țările lor)” vs. ospitalitatea arată străinilor la noi acasă. Misiunea este atât “mergând în toată lumea” (Matei 28:18–20), cât și “primind pe străin” când Dumnezeu îl aduce la ușa ta (Fapte 17:26–27; Evrei 13:2). Dumnezeu folosește migrațiile ca prilej de har. Mulți au auzit Evanghelia tocmai în țările-gazdă, prin ospitalitatea creștinilor. A susține misiunea “acolo” nu anulează chemarea la iubire “aici”. Dar a nu arăta dragoste și ospitalitate față de străin „aici” este în contracție flagrantă cu Evanghelia pe care am propovădui-o „acolo”! Biserica nu practică compasiunea „între frontiere”, ci fără frontiere!
5) Ce e „biblic”? Biblic este să iubești pe aproapele și pe străin (Luca 10:25–37). Samariteanul nu întreabă etnia, ci răspunde nevoii. Biblic este să spui adevărul fără frică, dar cu blândețe (Efeseni 4:15; 1 Petru 3:15). Biblic este să refuzi violența și ura (Romani 12:17–21). Biblic este să ții legile drepte și să aperi pe cel vulnerabil, inclusiv pe lucrătorul străin exploatat (Deuteronom 24:14–15; Iacov 5:4). Constituțiile se schimbă; porunca lui Hristos rămâne. Dacă un cadru civic permite nedreptatea față de străin, biserica nu se supune nedreptății, ci lui Dumnezeu (Fapte 5:29), pledând pentru dreptate și milă. E adevărat: cauzele migrației (ca fenomen) diferă. La fel și consecințe. Dar rațiunea avizată biblic nu se face pe axa „ai noștri vs. ai lor”, ci pe axa „dreptate și milă” vs. „nedreptate și cruzime”. Asta înseamnă: politici prudente, transparente, bazate pe adevăr, nu pe panică; integrare cu responsabilități reale (limbă, legi, muncă), nu relativism moral; toleranță zero față de infracțiuni, dar toleranță mare față de oameni care doresc binele.
6) Despre politica urii, fricii și suspiciunii — și păcatul naționalismului, populismului și filetismului. Duhul lui Hristos ne cheamă să discernem nu doar faptele, ci și „duhurile” care modelează vorbirea publică. Să conștientizăm, adică, „de ce duh suntem călăuziți” (Luca 9:55). Ura falsifică adevărul și ne împietrește inimile. „Cine zice că este în lumină și urăște pe fratele său este încă în întuneric” (1 Ioan 2:9). Hristos ne interzice disprețul, fiindcă acesta degradează ființa umană (Matei 5:21–22). Nu frica este cârma Bisericii. „În dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită izgonește frica” (1 Ioan 4:18). Politicile publice născute din frică produc nedreptate socială, iar „etica” suspiciunii generalizate nu înseamnă discernământ. Scriptura cere judecată dreaptă pe fapte, nu suspiciune colectivă (Iacov 2:1; Exod 23:2–3). O societate clădită pe suspiciune devine o societate a calomniei. Chemarea noastră, ca mădulare ale Bisericii lui Hristos, este să respingem „politica urii” – chiar când această se îmbracă în straie patriotice sau religioase, și pare că … „e dusă la Biserică” – și să exersăm o „politică” a adevărului, dreptății și milei (Mica 6:8).
7) Despre imoralitatea și erezia naționalismului, populismului și filetismului. Naționalismul, fie el și „creștin”, nu se confundă cu patriotismul și nici nu însemnă „să ții la națiunea/țara ta”, ci este o ideologie care absolutizează națiunea, cultura sau “sângele”. Naționalismul este imoral pentru că pune alt „altar” lângă sau peste Hristos! „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine”! (Exod 20:3). Populismul, ca ideologie politică, dar și ca tehnică de a stârni demagogic mulțimile, pentru a câștiga putere, trădează etica creștină: „Limbă lingușitoare… inimă împărțită” (Psalmul 12:2). Conducătorii adevărați nu exploatează și nu instrumentează politic și religios fricile oamenilor, ci îi călăuzesc pe aceștia spre Adevăr (Marcu 10:42–45). Iar filetismul (confundarea Bisericii lui Hristos cu o identitate etnică națională) a fost condamnat ca erezie în istoria Bisericii, pentru că neagă catolicitatea/ universalitatea Trupului lui Hristos. În Hristos, „din doi a făcut unul” (Efeseni 2:14–16); Biserica este „din orice neam” (Apocalipsa 7:9). A lega apartenența la Trup de apartenența etnică este o abatere teologică gravă. Pe scurt: patriotismul virtuos, luminat, înseamnă iubirea responsabilă de țară, sub domnia lui Hristos; naționalismul idolatric este păcat. Mărturia publică sănătoasă înseamnă căutarea binelui comun; populismul manipulator este nedreptate. Iar Biserica aparține Domnului, nu unei etnii — filetismul falsifică Evanghelia.
În loc de concluzie…
„Dreptatea și pacea se sărută” (Psalmul 85:10) – aceasta este „politica” Împărăției lui Dumnezeu. Ura și discriminarea nu sunt niciodată de la Dumnezeu. Dimpotrivă, chemarea noastră este să construim poduri, să apărăm demnitatea celor slabi și să mărturisim prin faptele noastre că dragostea este mai puternică decât frica. Creștinul adevărat nu aplaudă politică pumnului ridicat, nu încurajează disprețul și nu se ascunde după slogane populiste. România nu se va „ridica” prin violență și respingere, ci prin înțelegere reciprocă, prin conlucrare pentru binele comun (cu toți cei care trăiesc și muncesc pe teritoriul țării) și printr-o iubire de oameni nepărtinitoare și tămăduitoare!
Ciprian Gheorghe-Luca
