Oamenii se roagă altfel în spital. Unele rugăciuni sunt mai adânci aici decât la slujbele bisericilor.
Nu știu cum sunt alții, dar mie mi-e frică de medici, de spitale, de analize, de medicamente și mai ales de injecții. Când primesc o injecție plânge tot spitalul împreună cu mine. Din cauza țipetelor mele. Ca să nu mă fac de râs în ultimul hal, îmi mușc mâna, închid ochii și încerc să tac. Da’ când simt acul ăla în mine scot niște țipete dintro-dată de ai impresia că văd flăcările iadului.
E interesantă viața în spital. Colegii de suferință te ajută să realizezi cât ești de fragil. Functionăm ca niște vehicule care mai au nevoie de un schimb de ulei, de plăcuțe de frână și uneori schimb de motor.
După câteva amânări de vreo trei luni de zile, iată că mă văd forțat să mă las pe mâna medicilor pe care-i iubesc dar cu care nu prea vreau să am de face decât în afara spitalelor.
Oamenii se roagă altfel în spital. Unele rugăciuni sunt mai adânci aici decât la slujbele bisericilor.
Cu frică fizică dar cu încredere în Hristos, nădăjduiesc în harul Lui. Începând de azi mă voi ruga altfel pentru frații și surorile care trec prin mâinile medicilor.
Suntem din lut, dar ne lăsăm modelați de Marele Olar. În mâinile Lui e bine.
