OFICIAL! AM FĂCUT CERERE DE DESCREȘTINARE LA BISERICĂ

Mă consider un om de treabă, în comparație cu majoritatea cetățenilor din jurul meu. Fac fapte bune atunci când consider că am pentru cine, îi respect pe cei mai deștepți decât mine, ascult argumente logice, încerc să las în urma mea o lume mai bună decât cea pe care am găsit-o. Însă am o problemă… Niciodată nu m-am regăsit în așa-numitele valori ale creștinismului, nicicând nu am aderat la Biserica Ortodoxă Română în mod conștient și voit. Critic clerul și dogmele ei retrograde cu orice prilej. De prea multe ori, însă, rămași fără replici, apărătorii popilor mi-o servesc pe asta, cu titlul de lovitură de grație: „Măi băiete, tu ești oricum născut ortodox!”
Așa că am luat măsuri să rectific această eroare istorică la apariția căreia nu am contribuit cu nimic și i-am scris o scrisoare Preafericitului. O puteți citi mai jos…

Stimate domnule Preafericit Dan Ilie Ciobotea,
Subsemnatul, Radu Mihai Ursu, născut la data de 10 martie 1978, în municipiul Vaslui, judeţul Vaslui, fiul lui E. şi al G., CNP 178…………….., vă rog să îmi aprobaţi prezenta cerere de apostazie din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, în fruntea căreia deduc că vă aflaţi, din titulatura dumneavoastră de înainte-stătător.
În fapt, vă învederez că apartenenţa la organizaţia pe care o conduceţi îşi are originea într-un aşa-numit ritual de botezare, la care am fost supus cu mult timp înainte să intru în posesia deplină a capacităţilor mele cognitive – lucru lesne de înţeles, din moment ce nu împlinisem nici măcar un an de viaţă pe această frumoasă planetă pentru existenţa căreia presupusul dumneavoastră dumnezeu nu consider că are vreun merit. Ca urmare a fragedei mele vârste la momentul botezului, nu deţin o amintire directă a momentului, însă graţie neamurilor mele de la ţară, care mi-au povestit toate detaliile legate de eveniment, am reuşit să pun cap la cap unele informaţii.

Aşadar, la aproximativ un an de la sosirea mea pe lume, preotul Trandafir, din parohia Măluşteni, judeţul Vaslui, ar fi fost cel care m-a scufundat de aproximativ trei ori într-un recipient metalic umplut cu apă la temperatura camerei, a lălăit nişte bălmăjeli cu miluială şi aliluială, pentru ca ulterior să mă declare creştin-ortodox, scurt şi sec. Martorii acestui eveniment mi-au povestit că m-am opus imersiunii în lichid, deşi în prezent mă consider un mare iubitor de apă şi de alte fluide. Mai mult, propria mea mamă, prezentă şi ea la dubioasa procedură născocită în Epoca Bronzului, mi-a relatat că m-am agăţat de barba preotului pe care-l întrebam, cu rudimentarul meu limbaj de pe atunci, ce anume cântă şi din ce motiv. Nu de alta, dar şi eu am oleacă de talent la muzică, probabil că falsa şi voiam să-l corectez. În fine… Chiar dacă relatările diferă de la persoană la persoană, toţi cei care au asistat sau care au participat la ceremonialul de iniţiere în creştinism au putut să-mi confirme că nimeni nu mi-a cerut vreodată acordul sau măcar opinia în legătură cu propria-mi creştinare.

În drept, consider că actul prin care am fost inclus în rândurile creştinilor ortodocşi este netemeinic şi ilegal. Cum apartenenţa la o religie impune drepturi şi obligaţii de ambele părţi, care derivă reciproc unele din celelalte, inclusiv obligaţii pecuniare, termene de derulare, criterii de reziliere, jurisdicţie în caz de litigii şi aşa mai departe, intrarea într-o asemenea relaţie poate fi asimilată unui contract sinalagmatic. Codul Civil în vigoare la data respectivă, precum şi Noul Cod Civil din timpurile noastre, prevăd că asemenea contracte se încheie numai între persoane care au capacitate deplină de exerciţiu. Conform Capitolulului I, Secţiunea a II-a, art. 38, alineatele (1) şi (2) din Noul Cod Civil, capacitatea de exerciţiu deplină începe la data când persoana devine majoră, iar persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani. Prin urmare, absenţa calităţii de a contracta (art. 950 din vechiul Cod Civil) din partea subsemnatului la data botezării loveşte prin nulitate absolută actul de creştinare care acum consider că nu îmi este opozabil, deoarece a fost încheiat, cum vă spuneam, în lipsa unui consimțământ legal exprimat. Un copil de 12 luni nu e în stare să decidă dacă doreşte suzeta verde sau răţuşca de plastic, ar fi absurd să-i cerem să înţeleagă şi să decidă asupra unor dezbateri filosofice şi teologice vaste, asupra cărora oameni învăţaţi nu s-au pus încă de acord. Şi mai absurd este să-i cerem unui bebeluş să accepte căinţa pentru păcate încă imposibil de comis la vârsta sa, să-i impunem lepădarea de Satan, care pare un tip înţelegător în comparaţie cu Dumnezeu, şi să îl educăm apoi se preocupe de viaţa de apoi, deşi n-a apucat încă să se bucure de viaţa de acum.

Tot pe latura juridică, aş mai putea adăuga că raportul dintre obligaţiile mele şi obligaţiile bisericii îmi este clar defavorabil. Toate obligaţiile pe care clerul, dogma şi tradiţia le cer de la mine ar trebui să fie prestate în această viaţă, în vreme ce biserica ar urma să livreze tot ce mi-a promis abia după ce mor. Cui aş putea reclama îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor şi cum aş putea să fac asta legal, din moment ce deja celebra mea capacitate de exerciţiu încetează odată cu decesul?

Citiți mai multe accesând 

http://mihaiursu.ro/oficial-am-facut-cerere-de-descrestinare-la-biserica-ortodoxa-romana/