Cum arată astăzi o pagină din Evanghelie și despre legenda Bibliei falsificate
(Sursă poză: http://blogosfera.md/view-post-v-248673-0-romana.html)
cum arată astăzi o pagină din Evanghelie și despre legenda Bibliei falsificate
Sînt uimit de fiecare dată când întâlnesc oameni ferm convinși că Biblia a fost falsificată. Unii știu și amănunte: a fost falsificată fie de împăratul Constantin cel Mare, fie la Sinodul de la Niceea, în 325, fie de Sfinții Părinți sau, pur și simplu, a fost falsificată de popi, pentru că știm foarte bine ce le poate pielea. Te minunezi și îi întrebi în ce a constat falsificarea Bibliei. Ei știu și asta: de pildă, a fost „băgată” Învierea, a fost „scoasă” călătoria lui Iisus în India sau căsătoria cu Maria Magdalena, au fost scoase unele „evanghelii” și așa mai departe. Te crucești de-a binelea, îi întrebi unde au auzit asta iar răspunsul este aproape același: am văzut pe Discovery (cu variantele, am citit pe feisbuc, am văzut pe youtube sau scrie pe internet).
Nu neapărat pentru ei m-am gândit să scriu acest text, cât pentru cei care nu au Discovery și care își pun, firesc, întrebări despre Cartea pe care se întemeiază credința noastră (căci în Crez mărturisim „și a înviat a treia zi, după Scripturi”).
Mai întâi, probabil mulți o să fie surprinși aflând că nu există un original al Evangheliei. (Mă refer acum doar la Noul Testament, ca să simplific discuția, dar ceea ce spun e aplicabil în principiu și traducerii Vechiului Testament.) Cărțile scrise de evangheliști și apostoli (autografele) s-au pierdut, dar au rămas de pe urma lor mii de cópii (parțiale sau integrale). Cele mai vechi fragmente sînt din secolul al 2-lea. (Am văzut la Biblioteca „John Ryland” din Manchester fragmentul considerat de specialiști cel mai vechi din lume: un fragment de papirus, din jurul anului 120 și care conține câteva rânduri din Evanghelia după Ioan.) Cópii aproape complete ale Bibliei (Vechiul și Noul Testament) avem din secolul 4.
Ca să vă faceți o idee despre ce înseamnă, pentru transmiterea unei cărți, să ai cópii și fragmente ale Scripturii din secolele 2-4, imaginați-vă că cele mai vechi cópii după Platon sînt de la anul 900.
Mai departe. În secolul 4, când se spune că Biblia a fost falsificată, cópiile grecești ale Evangheliei erau deja traduse (unele, încă din secolul precedent) în latină, siriacă, vreo șapte dialecte coptice, gotică și posibil armeană, traduceri din care, iarăși, se păstrează sute de cópii. Mai trebuie spus că de studiul acestora, de confirmarea, datarea, inventarierea și păstrarea lor nu se ocupă Biserica, ci oamenii de știință (filologi, lingviști, paleografi etc.), bibliotecile, muzeele, Universitățile și institutele de cercetare.
Acuma, chiar și numai după această mică prezentare, ca să mai spui că Biblia a fost falsificată în secolul 4 este ca și cum ai susține enormitatea că cineva a reușit să falsifice (în același fel și în același timp!) toate aceste fragmente și cópii anterioare secolului 4, în toate limbile în care circulau ele, din Egipt la nordul Dunării și din Siria la Roma și pe unde se mai păstrau. Ca să susții o asemenea prostie trebuie să-ți lipsească nu multă școală, ci bunul simț.
Este însă adevărat că între cópiile păstrate apar foarte multe diferențe. Dar acest lucru este doar o dovadă în plus că nimeni nu a dictat Scriptura la unison, nici Biserica, nici împăratul creștin ori altcineva. Aceste diferențe constau în prezența sau absența unor cuvinte, rânduri sau chiar fragmente întregi. Dar – și aceasta este foarte important – ceea ce lipsește unui manuscris, se regăsește în alte zece, să spunem, iar ceea ce lipsește în zece, poți găsi în altele trei, din altă parte.
Iar dacă ceva anume lipsește în toate manuscrisele vechi ale Bibliei și se regăsește numai în scrieri apocrife (cum e cazul textelor de la Nag Hammadi cu așa-numitele „evanghelii” și „apocalipse”), înseamnă că aceste apocrife au fost „falsificate”, iar nu Biblia. (De pildă, printre apocrifele de la Nag Hammadi se numără și… Republica lui Platon, dar nu textul original, ci o rescriere a acestuia din perspectiva și cu conceptele gnostice. Exact acest lucru s-a întâmplat și cu Evangheliile. E simplu, de aceea nu le-au reținut Părinții între cărțile sfinte, canonice. E ca și cum ai scrie azi o piesă de teatru și vrei s-o publici într-o ediție Shakespeare, că doar tot despre teatru e vorba.)
Și atunci, cum se mai traduce astăzi Evanghelia? După ce texte, din moment ce lipsesc originalele iar cópiile sînt diferite?
Pentru lucrul acesta, niște savanți germani pe urmele lui Erasmus, iar nu Biserica, au „inventat” în secolul trecut ceea ce se cheamă textul critic și ediția critică a Noului Testament, pe care alți savanți au dus-o între timp la ediția a 28-a (mă refer la ediția Nestle-Aland, dar mai sînt și alte ediții critice; inclusiv un teolog ortodox român, Vasile Gheorghiu, a stabilit pe la 1900 o astfel de ediție critică, rămasă din păcate în manuscris).
În linii mari, acest lucru înseamnă că specialiștii respectivi pornesc de la unul dintre manuscrisele de bază ale Evangheliei (de pildă, codicele Sinaiticus, din secolul 4) și compară fiecare cuvânt din el (fiecare!) cu sute de alte manuscrise (mă rog, cele mai relevante). În funcție de anumite criterii savante (lingvistice, filologice, istorice, statistice etc. – abia aici este o întreagă știință, pe care n-aș putea-o rezuma în această discuție), în urma confruntării între manuscrise se stabilește lecțiunea cea mai sigură, omenește vorbind. Totuși, celelalte lecțiuni (variante) importante nu sînt lăsate deoparte pur și simplu, ci sînt trecute în aparatul critic de la subsolul paginii, într-un limbaj codificat pentru specialiști.
Nu mă pot abține să nu amintesc faptul că printre sursele verificate de editori și luate în considerație la stabilirea lecțiunii cele mai sigure se numără și citatele biblice din operele Sfinților Părinți: ediția Nestle-Aland inventariază opera a cca 100 de scriitori și Părinți ai Bisericii.
O pagină din textul critic final arată astfel (începutul capitolului 28 din Matei, Învierea Domnului):
o pagina Evanghelia
În partea de sus aveți textul stabilit de editori pe baza confruntării manuscriselor, iar în partea de jos aparatul critic cu diferențele față de alte versiuni. Să vedem doar un singur exemplu, care probează rigoarea cu care se lucrează la această ediție.
În rândul 4 (adică în versetul 1: „Iar după sabat, când se lumina de ziua întâi a săptămânii, veni Maria Magdalena etc.”) cuvântul grecesc Mariam (Μαριάμ) apare cu acest semn г . Vom regăsi semnul în aparatul critic de la subsol, în dreptul indicelui 28,1 odată cu această notație codificată:
г Μαριa A B D K W Г f1.13 33. 565. 579. 700. 892. 1241. 1424 M sa bo : txt א C L Δ θ l844. l2211 mae
Ochiul unui specialist o citește într-o clipă și ea spune această poveste: „Cuvântul Mariam apare sub forma Maria în codicele Alexandrinus (sec. 5), Vaticanus (sec. 4), Bezae (sec. 5), Cyprius (sec. 9), Washingtonianus (sec. 5), în familiile de manuscrise 1 și 13, în manuscrisele cu minuscule numerotate cu 33, 565, 579, 700, 892, 1241 și 1424, în majoritatea manuscriselor citate, precum și în traducerile în dialectele sahidic și bohairic. Dar lecțiunea stabilită de noi este susținută de codicele Sinaiticus (sec. 4), Ephraemi (sec. 5), Regius (sec. 8), Sangallensis (sec. 9), Coridethianus (sec. 9), de lecționarele 844 și 2211, precum și de tradiția textuală mesokemică a Egiptului Mijlociu.”
Dacă cineva are acum vreo îndoială, e simplu, oarecum: nu are decât să verifice sursele citate. Majoritatea sînt digitalizate de biblioteci și disponibile pe internet.
Traducătorii Noului Testament, așadar, au astăzi la dispoziție această ediție critică (sau altele, dar aceasta este cea mai reputată). Bibliile pe care le ținem noi în mâini nu fac decât să traducă aceste ediții critice, uneori luându-și libertăți firești de la una la alta. În afara consultării unei ediții critice este de neimaginat nu numai o traducere acurată a Scripturilor, dar chiar și orice dezbatere onestă pe tema celui mai mic cuvânt din Biblie. Fraude? falsificări? Au fost încercări, desigur, dar știința biblică le-a descoperit imediat. Una dintre cele mai celebre este adaosul din 1 Ioan 5,7. Acolo unde toate textele vechi și cele ale tradiției bizantine spun doar: „trei sînt care mărturisesc: Duhul și apa și sângele”, un copist și-a găsit să adauge într-o traducere latinească (și de la el s-a multiplicat în alte manuscrise) o interpolare, probabil o glosă marginală: „Căci trei sînt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh”. Dincolo de absența acestei interpolări în primele și cele mai vechi texte ale Scripturii, ca și în citatele reprezentative din Părinții și scriitorii bisericești, un asemenea verset, dacă ar fi fost autentic, ar fi închis fără drept de apel dezbaterile trinitare din secolul al 4-lea.
Am scris prea mult? prea complicat? E totuși mai puțin decât un episod pe Discovery. Și n-am pus înaintea voastră decât un mic colț din uriașul scriptorium care a făcut să avem astăzi Scriptura în mâinile noastre. Îmi pare rău că nu v-am spus nimic despre traducerile românești, ele însele un univers fascinant la scara culturii noastre.
Desigur, oricine se poate îndoi de Scriptură. Până la urmă și Scriptura o primim prin credință. Dar decât să vorbească cineva despre ea cu îndrăzneala neștiinței, e mai înțelept să tacă cu bunul simț al cumințeniei.
Sursa:
