Pierderi (4)

Pierderi (4)

(Cu ce preţ?)

Nu ce vom obţine contează, spune înţelepciunea lui Dumnezeu, ci cui ne închinăm. Şi dacă am realizat ceva, care este preţul?

Suntem atât de încătuşati în timp încât urma trecerii noastre o marcăm întotdeauna în expresia unei pierderi iremediabile însumată în timpul care a trecut. Ne trecem regretând că nu am burduşit clipele abia trecute cu mai mult din prezenţa noastra, ca am lăsat in urma prea puţin pentru o eulogie impresionantă şi că în galaxia aceasta de colb am stralucit atât de puţin pentru a mişca cât de cât balanţa prestanţei. Asa de scumpa ne este privirea admirativa a aproapelui încât nici un efort nu ni se pare prea mic pentru a o atrage. Modul acesta deşert de a gandi şi de a-ţi rândui viaţa conform acestui gând noi o numim, tragic dar adevărat, “relizare”. Persoana “realizată” este un exemplu de urmat, statutul ei este o ţintă demna de atins şi depăşit.

Jalnic!!! Producem prin asta o desprindere de ceea ce este în jur pentru ca am umplut universul de noi înşine şi apoi de noi în centrul atenţiei în care toţi semenii noştri sunt chiar eurile noastre cu care ne-am înconjurat… Devenim dacă vreţi, o piatră atât de perfect rotunjită de uriaşa atenţie pe care ne-o dăm încăt nu ne potrivim în nici o zidire. în procesul acesta, nimic nu ni se pare prea mult, nici un efort prea mare pentru a obţine aprobarea, admiraţia şi chiar vasalitatea celorlalţi. “Câştigarea puterii” este termenul pe care îl adoptăm în definirea travaliului acesta. Chiar şi camelionul ne-ar admira pentru cât de pricepuţi am devenit în tendinţa de a place pentru a câştiga. Ceea ce nu ştim este că noi înşine ne săpăm groapa in care vom cădea negreşit. Procesul acesta de “realizare” personală este de fapt un proces de diatrugere personală, de pierdere adevărată şi definitivă a ceea ce am fost şi a ceea ce am fost meniţi să fim. Am schimbat oceanul cu un simplu acvariu… Părerile celorlalţi, mai întotdeauna măgulitoare, deci false, zidesc în jurul nostru, încet încet un surogat de realitate peste care domnim cu un surogat de putere, ne definim cu un surogat de personalitate.

“Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii mincinoşi!” (luca 6:26)

De nenumărate ori am menţionat, în articolele precedente că orice am întreprinde, de la procesul de cunoaştere la cel de edificare, dincolo de principiile divine sunt nu numai sortite eşecului ci şi înfiorător de păgubitoare atât pentru destinul nostru etern cât şi pentru al multora din jurul nostru. Vedeţi, smerenia merge înaintea slavei şi mândria înaintea căderii aşa cum este scris în Scriptură. Domnul Isus ne spune ca “Cine dintre dintre voi vrea să fie cel mai mare să fie robul tuturor.”

Omul, în goana după “situaţie” şi putere a decăzut pânâ la a deveni un surogat, până la a-şi pierde miezul divin şi în cele din urmă, sufletul.

Omul din centrul lui însuşi, din galaxia plină de el însuşi şi de heralzii lui, nu se opreşte aici. Odată ajuns la putere gândul lui se îndreaptă înspre consolidarea şi creşterea acesteia. Asta duce implicit la alunecarea lui înspre micimi de toate felurile. Ce se întâmplă de cele mai multe ori este reacţia sau opoziţia din partea celora care, prin contrast, se furişează afară din sfera de influenţă a micimii printr-o poziţie superioară din care percepe şi apoi începe să se conformeze noii realităţi prin atitudine şi acţiune. Ei sunt “reacţionarii” şi dizdenţii zilei. Nu odată, în scurta mea călătorie, am văzut şi chiar am fost afectat de atitudinea puterii faţă de ceea ce sunt şi mai apoi de ceea ce fac.

Există o noua filozofie a structurii ierarhice în instituţii şi, din nefericire, în unele biserici chiar, unde ideea de a ”adjunct” a devenit învechită. Adepţii unei astfel de filozofii sunt chiar cei în căutarea puterii si mai apoi in frica pierderii ei. Vedeţi, adjunctul, omul imediat după cel în putere poate fi un risc… În locul lui, mult mai jos sunt un număr de asociati, toti pe acelasi nivel ierarhic, inferior celui în putere. Observati? Nu mai este “eu, el si apoi voi” ci “eu şi apoi voi toţi ceilalţi” (!!!)

O astfel de putere crează instituţii cu personalităţi la şablon, “oameni noi” de un tip anume care să corespundă cu totul intereselor celui in putere. Aceasta zidire, este o zidire de cărămizi şi smoală total opusă ideii de zidire a creatorului.

Nu vreu totuşi să mă îndepărtez de ideea de pierdere, pierdere adevărată şi irecuperabilă. În articolele precedente am scris despre pierderi care sunt pierderi doar în aparenţă şi dincolo de aparenţă ele sunt câştiguri de proporţii eterne şi infinite. Pierderile despre care vorbesc acum sunt premeditate, plătite cu un preţ şi au aparenţa unui câştig. Iata o ilustrare minunată:

“8. Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărăţiile lumii şi strălucirea lor, şi i-a zis:
9. „Toate aceste lucruri Ţi le voi da Ţie, dacă Te vei arunca cu faţa la pământ şi Te vei închina mie.” (Matei 4-8,9)

Domnul Isus a fost imun la astfel de ispite. De ce? El a privit realitatea nu prin prisma oamenilor, relativa şi înşelătoare, ci prin perspectiva absolutui cuprins în cuvântul lui Dumnezeu:

“10. „Pleacă, Satano”, i-a răspuns Isus. „Căci este scris: „Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” (Matei 4:10)

Ceea ce iese în evidenţă în versetul de mai sus este faptul că Domnul nu este interesat sa-i arate satanei ca este greşit ci să-i arate Adevărul. Pentru Domnul nu era important ce va primi ci Cui se va inchina!

O, câd de des inversăm priorităţile şi cât de des suntem în poziţia că n-avem nici o idee măcar că suntem în tabăra cui nu trebuie şi fierbem în cazanele mâniei lui Dumnezeu crezând chiar că suntem în mijlocul unor mari binecuvântări. Nu ce vom obţine contează, spune înţelepciunea lui Dumnezeu, ci cui ne închinăm. Şi dacă am realizat ceva, care este preţul?

Culmea ironiei este că lucrurile cele mai de preţ nu costă nimic. Câştigarea lumii întregi, a universului întreg, a tuturor bogaţiilor lumii şi a slavei pamanteşti nu pot fi puse în balanţă cu preţul sufletului. Însă lucrurile minunate pa care acum nu le vedem, unde există o slavă veşnică şi o bucurie dincolo de orice închipuire, unde picioarele vor călca pe străzi de aur, vocile vor cânta într-un cor cresc,unde nu este nici boală nici lacrimă, nici moarte şi nici frica morţii, lucrurile acestea sunt de o valoare dincolo de ceea ce noi ne putem imagina, sunt ale noastre prin dar şi vor fi aşa atâta timp cănd important va fi pentru noi nu cea ce este al nostru ci ai cui suntem noi…

Slavomir Almăjan